Oameni

Pe dealul cu 1000 de enigme

Mă apucase un dor nebun de butonul camerei foto. M-am decis pe loc. Am sunat-o pe Iulia și i-am spus că trebuie să mergem urgent la o ședință foto, liberă, fără o temă anume. M-a întrebat: cum să mă îmbrac, ce să-mi pun pe față? Nimic, i-am spus. Ia-l doar pe Andrei cu tine.  L-am sunat pe asistentul meu. Era disponibil și el. Și ne-am strâns pe la orele când soarele începe să ne ofere lumină blândă.

Am plecat pe jos spre Dealul cu 1000 de Enigme.

Ajunși acolo ne-am odihnit puțin și mai apoi am început să ne învârtim în toate direcțiile. A fost distractiv. Nimic planificat. Totul făcut din pixul improvizației. Desigur, nu mai spun că Andrei era la prima lui ședință foto și nici că Iulia era să-l muște de nas pentru că nu o ținea în brațe cu patos și dorință.

Îi mulțumesc lui Paul Andrei Macarie pentru fotografii și mai ales că-i dispus să mă ajute mai tot timpul.

Dar mai bine să lăsăm fotografiile să vorbească.

O femeie de dac necunoscută

Dac Fest, o manifestare prin care organizatorii şi-au propus să reînvie spiritul dacic de altădată. Pasionaţii de istoria dacilor şi romanilor se îmbracă în costume tradiţionale identice cu cele purtate cândva de populaţia celor două popoare. Astfel, am avut ocazia să fotografiez femei de daci, pretorieni din armata imperiului roman, călugări sau steaguri de luptă. Chipul tinerei din imagine m-a impresionat la maxim.

Am reuşit să obţin câteva cadre mulţumitoare, dar nu am reuşit să stabilesc o întâlnire pentru o şedinţă foto ulterioară. Şi chiar îmi pare rău. Ţinuta de femeie dacă i se potrivea foarte bine. La o şedinţă foto în studio aş fi putut realiza o colecţie impresionantă de fotografii cu o femeie din poporul apus al dacilor. Poate altă dată. Poate cu alt model…

Omul ca şi spectacol

Ea stă acolo. Nu pleacă niciodată prea departe. Dacă o cauţi “acasă” o vei găsi. Şapte lei a făcut într-o seară şi din acest motiv preferă să rămână lângă oameni, printre oameni. Nu vrea căldură pentru trup, vrea doar un pic de atenţie. A devenit chipul meu fără nume într-o seară de decembrie. Stă pe un canal de unde vine căldură sau pe o bancă, în întunericul imprevizibil al nopţii. Nu spun să faci ceva, spun doar că am întâlnit-o şi era tristă. Nu ea, chipul său!

Un coleg spunea că aceste chipuri nu trebuiesc fotografiate. De ce, sunt chiar atât de urâte?